Am văzut mai deunăzi o reclamă la televizor în care, la un moment dat, se spuneau următoarele: „poţi avea ce vârstă vrei tu”. Nu am reţinut la ce anume era reclama cu pricina – nici nu m-a interesat vreo clipă – mie doar asta mi-a atras atenţia. Pentru că m-a pus pe gânduri.
Dacă ar fi să „pot avea ce vârstă vreau eu”, oare ce aş alege? Ce vârstă aş vrea să am? Şi aproape instantaneu mi-am dat seama că aş vrea să fiu bătrână, foarte bătrână chiar. Şi un sentiment de pace şi linişte m-a cuprins imediat.
După care m-am întrebat „de ce”? Iar motivul pentru care mă întrebam era acela că mă surprinsesem pe mine însămi. Oare mă aşteptam de la mine să vreau să fiu iar „mică” ? Poate că da. Şi dacă da, de ce?
Şi exact asta e şi întrebarea – de ce aleg oamenii, de regulă, să fie tineri? Eu personal nu am auzit pe nimeni (nici măcar pe mine – până acum) care să spună că, în cazul în care ar avea de ales, dacă şi-ar putea decide singur vârsta, ar vrea să fie bătrân; dimpotrivă, toţi vor să fie cât mai tineri, bebeluşi, infans conceptus, de se poate.
Poate că pornesc de la premisa că vor trăi mult, că vor avea încă o viaţă înainte dacă o iau de „mai devreme” (pe principiul „cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”).
Dar ei nu îşi pun problema că ar putea muri la o secundă după „noua naştere”, că i-ar putea lovi o cărămidă în cap, la propriu, sau că ar suferi de vreo malformaţie congenitală care să nu le permită supravieţuirea. Sau că, chiar dacă ar fi în viaţă, nu se exclude posibilitatea ca existenţa lor să se rezume doar la un lung şir de suferinţe, ori să fie foarte bolnavi şi să trebuiască să lupte pentru fiecare clipă pe pământul ăsta, că, de fapt, viaţa lor nu ar mai fi viaţă, ci, cel mult, o supravieţuire la nivel de legumă în dureri.
Dar nu. Nu. Toţi iau ca pe o axiomă faptul că viaţa lor va fi lungă, frumoasă şi că vor avea o sănătate de fier.
De ce oare se procedează aşa? Să fie inconştienţă? Să fie speranţă? – căci omul are o capacitate extraordinară de a spera. Sau, mai mult, să se meargă pe ideea că „doar n-o să mi se întâmple tocmai mie”, idee care, adesea, încetează să mai fie un simplu gând fugar, ci e ridicată la rang de certitudine. Nu o dată am considerat înspăimântătoare atitudinea celor stăpâniţi de această certitudine lipsită de cele mai multe ori de orice fel de bază logică, căci ei emană o siguranţă absolută, un fanatism al inexpugnabilităţii propriei persoane, indiferent că o afirmă sau nu. Şi nici nu e nevoie să spună ceva. E suficient să îi vezi, să îi „simţi” sclipirea din ochi şi ştii – e unul dintre „aceia”. La început i-am judecat. Acum îi admir şi chiar îi invidiez. Pentru că am ajuns la concluzia că ei sunt singurii dintre noi care chiar trăiesc cu adevărat întrucât nu au angoasele minţilor analitice şi logice. În timp ce unii analizează viaţa, ei o trăiesc. Adică fac singurul lucru pe care un om în viaţă este menit să îl facă! Căci a fi în viaţă nu înseamnă a trăi. Existenţa vieţii este doar o premisă, un element necesar, dar nu şi suficient, pentru a trăi. Iar a nu îţi trăi viaţa pe care o ai este cel mai cumplit lucru pe care îl poate face un om, cea mai îngrozitoare crimă pe care o poate comite – cu atât mai mult cu cât este la adresa sa, echivalând cu o sinucidere – şi cel mai mare păcat la adresa lui Dumnezeu – căci El nu ne-a dat viaţa ca sa ne batem joc de ea, ci să o trăim, căci numai aşa ne putem împlini menirea pe acest pământ. Spectatorii aceştia pasivi ai vieţii sunt nişte morţi în viaţă, un soi aparte de strigoi, posesori ai unui trup neînsufleţit, morţi sufleteşte cu mult înainte de sorocul fizic.
Dacă, însă, eşti bătrân şi te îmbolnăveşti şi mori, cel puţin e în legea firii să fie aşa. Şi poţi presupune automat că, fiind bătrân, ai o viaţă în spate pe care, poate, ai şi trăit-o. Iar despărţirea de viaţa asta nu ar mai fi aşa de grea.
Unii ar spune că e laşitate. Sau depresie. Sau nebunie.
Dar eu consider că totul e doar o problemă de punct de vedere. Depinde din ce punct de vedere priveşti problema.
Hai să presupunem că o persoană în „floare vârstei” se îmbolnăveşte foarte grav şi însăşi viaţa îi este pusă în pericol. Şi se luptă pentru propria supravieţuire. Şi suferă. Şi întâmpină obstacole de care se temea cel mai mult, fobiile ei. Şi se opinteşte şi trece peste tot numai să fie în viaţă şi să trăiască. Şi nu are nicio certitudine pământeană, doar speranţa şi credinţa în Dumnezeu. Şi, cel mai grav, există şanse mari ca, dacă ia viaţa de la capăt, problema să apară din nou, să se îmbolnăvească iar.
Cum credeţi că va reacţiona o astfel de persoană? Credeţi că va arde de nerăbdare să fie iar bebeluş ca, probabil, la un moment dat al vieţii ei, să treacă din nou prin tragedia pe care o ştie deja mult prea bine? Nu ar fi o dovadă de inconştienţă să vrea să fie iar copilaş? Sau, dimpotrivă, o dovadă de mare curaj în condiţiile în care cunoaşte riscurile şi şi le asumă. Ori s-ar putea îmbolnăvi tocmai din cauza grijii de a nu se îmbolnăvi cumva, chiar înainte de vârsta pe care o avea când s-a îmbolnăvit „prima dată”.
Aşadar, dacă mă întrebaţi pe mine, e doar o problemă de punct de vedere…
Poate că e doar diferenţa dintre cei care încearcă, cei pentru care speranţa şi aventura sunt totul – şi vor alege să fie tineri-tinerei – şi cei care preferă lucrurile certe, „apele liniştite”, nu pe cele învolburate, şi vor alege senectutea – căci atunci va fi fost sigur că măcar au fost în viaţă, poate au şi trăit, iar, dacă se sting – şi se vor stinge la un moment dat, căci toţi o facem – despărţirea de lumea asta va fi mai uşoară şi fără (prea multe) regrete.
Dacă vi s-ar da posibilitatea să hotărâţi singuri, acum, ce vârstă vreţi să aveţi, ce-aţi alege?
Încă ceva.
Se zice că trebuie să ştii cum e moartea, să ajungi să o „guşti”, pentru a preţui viaţa la adevărata ei valoare şi a vrea cu tot sufletul să trăieşti. Oamenii au tendinţa de a lua viaţa „de bună”, ca pe ceva ce li se cuvine, iar concepţia asta îi face pe cei mai mulţi ca, într-o măsură mai mare sau mai mică, mai rar sau mai des, să îşi bată joc de acest dar minunat pe care îl au. Căci nu poţi vorbi nici de „calitatea vieţii”, nici de „realizări profesionale”, nici de alte lucruri pe care se pune un aşa mare accent în zilele noastre şi, de fapt, nu poţi vorbi de nimic atâta timp cât viaţa ca atare nu există. Doar în momentul în care conştientizăm că am putea muri ajungem să vrem cu adevărat, din toată fiinţa noastră, să trăim. Şi, odată cu revelaţia realităţii morţii, ajungem adesea la concluzia că timpul petrecut până atunci nu reprezintă viaţă, ci vieţuire. Ne dăm seama că multe din lucrurile care mai înainte vreme reprezentau „un capăt de ţară” nu sunt altceva decât prostii, lucruri lipsite de importanţă, superficiale şi triviale. Unii realizează şi faptul că nu sunt singuri, că Dumnezeu e mereu alături de ei şi că, fără El, nimic nu se poate, iar viaţa nu e viaţă fără Dumnezeu. Eu fac parte din această categorie. Şi nu mi-e ruşine să o spun. Zic că nu mi-e ruşine căci, în lumea noastră ultramodernă, de oameni găunoşi, grăbiţi, superficiali şi răi (cum am fost şi eu înainte), gata să judece oricând, orice şi pe oricine, e ruşinos să crezi în Dumnezeu. Eşti privit cu neîncredere, „pus la zid”, un primitiv plin de naivitate, ba chiar nebun. Sau unul care vrea să facă paradă cu aşa ceva, că acu’ e trendu’ să „crezi”. Orice în afară de adevăratul motiv: credinţa reală în Dumnezeu.
Dacă ar fi să „pot avea ce vârstă vreau eu”, oare ce aş alege? Ce vârstă aş vrea să am? Şi aproape instantaneu mi-am dat seama că aş vrea să fiu bătrână, foarte bătrână chiar. Şi un sentiment de pace şi linişte m-a cuprins imediat.
După care m-am întrebat „de ce”? Iar motivul pentru care mă întrebam era acela că mă surprinsesem pe mine însămi. Oare mă aşteptam de la mine să vreau să fiu iar „mică” ? Poate că da. Şi dacă da, de ce?
Şi exact asta e şi întrebarea – de ce aleg oamenii, de regulă, să fie tineri? Eu personal nu am auzit pe nimeni (nici măcar pe mine – până acum) care să spună că, în cazul în care ar avea de ales, dacă şi-ar putea decide singur vârsta, ar vrea să fie bătrân; dimpotrivă, toţi vor să fie cât mai tineri, bebeluşi, infans conceptus, de se poate.
Poate că pornesc de la premisa că vor trăi mult, că vor avea încă o viaţă înainte dacă o iau de „mai devreme” (pe principiul „cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”).
Dar ei nu îşi pun problema că ar putea muri la o secundă după „noua naştere”, că i-ar putea lovi o cărămidă în cap, la propriu, sau că ar suferi de vreo malformaţie congenitală care să nu le permită supravieţuirea. Sau că, chiar dacă ar fi în viaţă, nu se exclude posibilitatea ca existenţa lor să se rezume doar la un lung şir de suferinţe, ori să fie foarte bolnavi şi să trebuiască să lupte pentru fiecare clipă pe pământul ăsta, că, de fapt, viaţa lor nu ar mai fi viaţă, ci, cel mult, o supravieţuire la nivel de legumă în dureri.
Dar nu. Nu. Toţi iau ca pe o axiomă faptul că viaţa lor va fi lungă, frumoasă şi că vor avea o sănătate de fier.
De ce oare se procedează aşa? Să fie inconştienţă? Să fie speranţă? – căci omul are o capacitate extraordinară de a spera. Sau, mai mult, să se meargă pe ideea că „doar n-o să mi se întâmple tocmai mie”, idee care, adesea, încetează să mai fie un simplu gând fugar, ci e ridicată la rang de certitudine. Nu o dată am considerat înspăimântătoare atitudinea celor stăpâniţi de această certitudine lipsită de cele mai multe ori de orice fel de bază logică, căci ei emană o siguranţă absolută, un fanatism al inexpugnabilităţii propriei persoane, indiferent că o afirmă sau nu. Şi nici nu e nevoie să spună ceva. E suficient să îi vezi, să îi „simţi” sclipirea din ochi şi ştii – e unul dintre „aceia”. La început i-am judecat. Acum îi admir şi chiar îi invidiez. Pentru că am ajuns la concluzia că ei sunt singurii dintre noi care chiar trăiesc cu adevărat întrucât nu au angoasele minţilor analitice şi logice. În timp ce unii analizează viaţa, ei o trăiesc. Adică fac singurul lucru pe care un om în viaţă este menit să îl facă! Căci a fi în viaţă nu înseamnă a trăi. Existenţa vieţii este doar o premisă, un element necesar, dar nu şi suficient, pentru a trăi. Iar a nu îţi trăi viaţa pe care o ai este cel mai cumplit lucru pe care îl poate face un om, cea mai îngrozitoare crimă pe care o poate comite – cu atât mai mult cu cât este la adresa sa, echivalând cu o sinucidere – şi cel mai mare păcat la adresa lui Dumnezeu – căci El nu ne-a dat viaţa ca sa ne batem joc de ea, ci să o trăim, căci numai aşa ne putem împlini menirea pe acest pământ. Spectatorii aceştia pasivi ai vieţii sunt nişte morţi în viaţă, un soi aparte de strigoi, posesori ai unui trup neînsufleţit, morţi sufleteşte cu mult înainte de sorocul fizic.
Dacă, însă, eşti bătrân şi te îmbolnăveşti şi mori, cel puţin e în legea firii să fie aşa. Şi poţi presupune automat că, fiind bătrân, ai o viaţă în spate pe care, poate, ai şi trăit-o. Iar despărţirea de viaţa asta nu ar mai fi aşa de grea.
Unii ar spune că e laşitate. Sau depresie. Sau nebunie.
Dar eu consider că totul e doar o problemă de punct de vedere. Depinde din ce punct de vedere priveşti problema.
Hai să presupunem că o persoană în „floare vârstei” se îmbolnăveşte foarte grav şi însăşi viaţa îi este pusă în pericol. Şi se luptă pentru propria supravieţuire. Şi suferă. Şi întâmpină obstacole de care se temea cel mai mult, fobiile ei. Şi se opinteşte şi trece peste tot numai să fie în viaţă şi să trăiască. Şi nu are nicio certitudine pământeană, doar speranţa şi credinţa în Dumnezeu. Şi, cel mai grav, există şanse mari ca, dacă ia viaţa de la capăt, problema să apară din nou, să se îmbolnăvească iar.
Cum credeţi că va reacţiona o astfel de persoană? Credeţi că va arde de nerăbdare să fie iar bebeluş ca, probabil, la un moment dat al vieţii ei, să treacă din nou prin tragedia pe care o ştie deja mult prea bine? Nu ar fi o dovadă de inconştienţă să vrea să fie iar copilaş? Sau, dimpotrivă, o dovadă de mare curaj în condiţiile în care cunoaşte riscurile şi şi le asumă. Ori s-ar putea îmbolnăvi tocmai din cauza grijii de a nu se îmbolnăvi cumva, chiar înainte de vârsta pe care o avea când s-a îmbolnăvit „prima dată”.
Aşadar, dacă mă întrebaţi pe mine, e doar o problemă de punct de vedere…
Poate că e doar diferenţa dintre cei care încearcă, cei pentru care speranţa şi aventura sunt totul – şi vor alege să fie tineri-tinerei – şi cei care preferă lucrurile certe, „apele liniştite”, nu pe cele învolburate, şi vor alege senectutea – căci atunci va fi fost sigur că măcar au fost în viaţă, poate au şi trăit, iar, dacă se sting – şi se vor stinge la un moment dat, căci toţi o facem – despărţirea de lumea asta va fi mai uşoară şi fără (prea multe) regrete.
Dacă vi s-ar da posibilitatea să hotărâţi singuri, acum, ce vârstă vreţi să aveţi, ce-aţi alege?
Încă ceva.
Se zice că trebuie să ştii cum e moartea, să ajungi să o „guşti”, pentru a preţui viaţa la adevărata ei valoare şi a vrea cu tot sufletul să trăieşti. Oamenii au tendinţa de a lua viaţa „de bună”, ca pe ceva ce li se cuvine, iar concepţia asta îi face pe cei mai mulţi ca, într-o măsură mai mare sau mai mică, mai rar sau mai des, să îşi bată joc de acest dar minunat pe care îl au. Căci nu poţi vorbi nici de „calitatea vieţii”, nici de „realizări profesionale”, nici de alte lucruri pe care se pune un aşa mare accent în zilele noastre şi, de fapt, nu poţi vorbi de nimic atâta timp cât viaţa ca atare nu există. Doar în momentul în care conştientizăm că am putea muri ajungem să vrem cu adevărat, din toată fiinţa noastră, să trăim. Şi, odată cu revelaţia realităţii morţii, ajungem adesea la concluzia că timpul petrecut până atunci nu reprezintă viaţă, ci vieţuire. Ne dăm seama că multe din lucrurile care mai înainte vreme reprezentau „un capăt de ţară” nu sunt altceva decât prostii, lucruri lipsite de importanţă, superficiale şi triviale. Unii realizează şi faptul că nu sunt singuri, că Dumnezeu e mereu alături de ei şi că, fără El, nimic nu se poate, iar viaţa nu e viaţă fără Dumnezeu. Eu fac parte din această categorie. Şi nu mi-e ruşine să o spun. Zic că nu mi-e ruşine căci, în lumea noastră ultramodernă, de oameni găunoşi, grăbiţi, superficiali şi răi (cum am fost şi eu înainte), gata să judece oricând, orice şi pe oricine, e ruşinos să crezi în Dumnezeu. Eşti privit cu neîncredere, „pus la zid”, un primitiv plin de naivitate, ba chiar nebun. Sau unul care vrea să facă paradă cu aşa ceva, că acu’ e trendu’ să „crezi”. Orice în afară de adevăratul motiv: credinţa reală în Dumnezeu.
