Oradea - impresii

Pentru că m-aţi întrebat cum a fost „plimbarea” mea prin Oradea din octombrie 2008, iată impresiile pe care mi le-a lăsat „văcănţuca” de câteva zilişoare, mie, o bucureşteană sadea.

Am stat la un fost cămin de nefamilişti, renovat, Hotel Lan pe numele său. Am fost aproape sigură de asta când am văzut fotografia pe internet, iar acolo am avut confirmarea. „Ăsta micu’” nu este luxos, însă oferă un confort suficient. Este curat, are grup sanitar în cameră, televizor (au cablu, se prind cam toate programele care sunt şi în Bucureşti, iar, în plus, mai au nişte programe maghiare), dulap, mese, scaune, pat, oglinzi, calorifer, geam termopan, mă rog, ce se mai găseşte „prin camera de hotel a omului”, ca să zic aşa, dar fără aer condiţionat, băruleţ sau chestiuni de genul acesta. Deci un minim de confort, dar serveşte scopului. O cameră dublă costă 100 lei/noapte. De achitat, am achitat atunci când am ajuns la hotel. La mine uitaseră să-mi dea şi chitanţă, aşa că a trebuit să le cer eu. Şi mi-au dat – evident! – fără probleme şi discuţii, însă ar fi fost mai bine, mai frumos, mai corect şi mai profesionist să nu uite. Dacă decideţi să mergeţi aici şi vi se întâmplă acelaşi lucru, să le solicitaţi chitanţa imediat. Nu de alta, dar nu cumva să uite că aţi achitat… În rest, nu am avut nici un fel de probleme; dimpotrivă, totul a fost cum nu se poate mai bine şi mai civilizat.

Zona este liniştită şi destul de frumoasă. În faţa hotelului este o biserică ortodoxă superbă şi foarte mare (Sfântul Apostol Andrei). Are, de fapt, două biserici, una sus, la care se urcă pe nişte trepte impozante, şi una la demisol/subsol. Acesta, mai mică, este deschisă în fiecare zi. Cealaltă, doar la sărbători. Oricum ar fi, este liniştitor şi inedit, în acelaşi timp.

Am luat masa, în special, la restaurantul Vandana, aflat pe malul Crişului, la cca. 10 minute de hotel. Mâncarea este gustoasă, servirea rapidă şi preţurile rezonabile. Totuşi m-au surprins câteva lucruri: porţiile sunt extrem de mari (după gustul meu), felurile de mâncare cam grele (deşi gustoase, repet) şi am observat că ori nu au auzit de legume, ori nu prea le au la suflet, căci de bază este carnea – de regulă, porc. Probabil se ghidează după ideea că cea mai bună legumă e carnea şi cea mai bună pasăre e porcul… De exemplu, am vrut să comand o ciorbă de legume şi – surpriză! – nu aveau! Până la urmă am luat o ciorbă de văcuţă cu legume. În rest, nu aveau decât ciorbe cu porc, ciorbă de burtă şi ciorbă de fasole cu afumătură. Mai „light” şi mai sănătos de atât nici că se poate!!!

Din fericire, peste drum de restaurant este o piaţă. Destul de mare şi cu de toate. Multe legume şi fructe proaspete, bune şi ieftine. Sunt şi multe magazinaşe de scară de bloc şi un Angst. Dar recomand din suflet piaţa. Ca un detaliu: piaţa este foarte curată şi oamenii serviabili. Este o plăcere să faci cumpărături acolo.

Ca impresie generală, Oradea este un oraş frumos, cochet, curat, liniştit, nu prea mare, cam de dimensiunea unui sector din Bucureşti. Are acel aer uşor medieval specific localităţilor ardelene. Şi foarte multe biserici, de diverse confesiuni, ceea ce e minunat. Doar şoferii se tot plâng – culmea! – că e aglomerat şi că nu se circulă bine. Le-am sugerat să ia parte pentru o zi, nu mai mult, la minunatul trafic rutier bucureştean. Nu am nicio îndoială că s-ar lecui definitiv! Căci, în Oradea, în cursul săptămânii, la orele de vârf, se circulă mai bine decât duminica dimineaţă în Bucureşti. Başca faptul că acolo SE CIRCULĂ, iar în Bucureşti se stă, minute bune, chiar ore în şir, în nişte ambuteiaje cumplite! Iar taxiurile sunt foarte ieftine. Şi chiar recomand utilizarea taxiului (şi nu a tramvaiului, de exemplu) deoarece un singur bilet de tramvai costă 3 lei, iar, dacă folosiţi taxiul, plătiţi între 4 şi 10 lei maximum. Dar cel mai bine ar fi să „luaţi la pas” orăşelul acesta. În câteva ore l-aţi parcurs de la un capăt la altul. Se ştie doar cât de sănătos este mersul pe jos, mai ales printr-un oraş nu prea poluat, ca Oradea.

La capitolul „Profunde dezamăgiri” se numără obiectivul turistic „Cetate Oradea”. Sunt foarte uimită şi şocul a fost cu atât mai mare cu cât zona asta contrastează frapant cu restul oraşului, unde se vede mână de gospodari, fiind cochet şi îngrijit. Când am intrat acolo, m-am simţit de parcă eram în zona crepusculară, iar când am ieşit, am răsuflat uşurată ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un cumplit coşmar. Este o chestiune deprimantă, în paragină, plină de bălării şi de câini vagabonzi. Şi ce păcat! Dacă s-ar amenaja niţeluş, dacă s-ar investi olecuţă, un dram de atenţie şi totul s-ar schimba. Zona e frumoasă, pitorească, este un obiectiv istoric ce ar putea deveni cu uşurinţă unul turistic din care toţi să aibă doar de câştigat. Să se deretice pe ici pe colo, poate ceva consolidat un pic, să nu se prăvale peste turişti, dar, mai ales, să se editeze nişte materiale turistice, să se facă ceva publicitate şi să fie angajaţi nişte ghizi care să prezinte povestea acelor locuri. Investiţia n-ar fi prea mare, însă profitul, pentru toţi, foarte mare. Căci, chiar şi în halul fără de hal în care este acum cetatea „Orăzii” (ca să citez un clasic în viaţă, mai precis fostul premier Tăriceanu), turiştii vin, destul de mulţi. Şi, oricât de anostă, de cumplit de obişnuită ar fi fost istoria acestor locuri în realitate, ele pot stimula imaginaţia şi ar constitui baza pentru o poveste fascinantă, o istorisire ca „din basme”, fără a se denatura faptele istorice. Doar puţin suflet şi ceva imaginaţie. S-ar putea organiza şi nişte mici spectacole acolo, căci spaţiu este, iar locul „ajută”. Mie mi-a venit să plâng când am văzut maidanul ăla lăsat de izbelişte, în voia sorţii şi a … naturii, căci se degradează în mod cert, nefiind conservat în vreun fel. Şi mi-era ciudă, parcă îmi şi imaginam cum se amenajează totul, cum vin turiştii şi li se prezintă locurile, cum, practic, se îmbină utilul cu plăcutul, afacerile cu istoria, povestea şi bucuria sufletească. Ar ieşi bănuţi frumoşi, iar turiştii ar rămâne cu nişte amintiri foarte plăcute. Pe când aşa… faci slalom printre buruieni, ai grijă să nu te duci de-a berbeleacul de pe vrun deluşor şi te fereşti de câinii vagabonzi. Ce plimbare frumoasă şi de neuitat!!!

În mare, cam asta am avut eu să vă împărtăşesc din „vasta mea experienţă” de câteva zile prin Oradea. Dacă îmi mai aduc aminte ceva despre oraş, taxiuri, hoteluri, mâncare, piaţă, ruine, trafic rutier, orice … promit să nu ţin pentru mine!

VÂRSTA DE AUR

Am văzut mai deunăzi o reclamă la televizor în care, la un moment dat, se spuneau următoarele: „poţi avea ce vârstă vrei tu”. Nu am reţinut la ce anume era reclama cu pricina – nici nu m-a interesat vreo clipă – mie doar asta mi-a atras atenţia. Pentru că m-a pus pe gânduri.

Dacă ar fi să „pot avea ce vârstă vreau eu”, oare ce aş alege? Ce vârstă aş vrea să am? Şi aproape instantaneu mi-am dat seama că aş vrea să fiu bătrână, foarte bătrână chiar. Şi un sentiment de pace şi linişte m-a cuprins imediat.

După care m-am întrebat „de ce”? Iar motivul pentru care mă întrebam era acela că mă surprinsesem pe mine însămi. Oare mă aşteptam de la mine să vreau să fiu iar „mică” ? Poate că da. Şi dacă da, de ce?

Şi exact asta e şi întrebarea – de ce aleg oamenii, de regulă, să fie tineri? Eu personal nu am auzit pe nimeni (nici măcar pe mine – până acum) care să spună că, în cazul în care ar avea de ales, dacă şi-ar putea decide singur vârsta, ar vrea să fie bătrân; dimpotrivă, toţi vor să fie cât mai tineri, bebeluşi, infans conceptus, de se poate.

Poate că pornesc de la premisa că vor trăi mult, că vor avea încă o viaţă înainte dacă o iau de „mai devreme” (pe principiul „cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge”).

Dar ei nu îşi pun problema că ar putea muri la o secundă după „noua naştere”, că i-ar putea lovi o cărămidă în cap, la propriu, sau că ar suferi de vreo malformaţie congenitală care să nu le permită supravieţuirea. Sau că, chiar dacă ar fi în viaţă, nu se exclude posibilitatea ca existenţa lor să se rezume doar la un lung şir de suferinţe, ori să fie foarte bolnavi şi să trebuiască să lupte pentru fiecare clipă pe pământul ăsta, că, de fapt, viaţa lor nu ar mai fi viaţă, ci, cel mult, o supravieţuire la nivel de legumă în dureri.

Dar nu. Nu. Toţi iau ca pe o axiomă faptul că viaţa lor va fi lungă, frumoasă şi că vor avea o sănătate de fier.

De ce oare se procedează aşa? Să fie inconştienţă? Să fie speranţă? – căci omul are o capacitate extraordinară de a spera. Sau, mai mult, să se meargă pe ideea că „doar n-o să mi se întâmple tocmai mie”, idee care, adesea, încetează să mai fie un simplu gând fugar, ci e ridicată la rang de certitudine. Nu o dată am considerat înspăimântătoare atitudinea celor stăpâniţi de această certitudine lipsită de cele mai multe ori de orice fel de bază logică, căci ei emană o siguranţă absolută, un fanatism al inexpugnabilităţii propriei persoane, indiferent că o afirmă sau nu. Şi nici nu e nevoie să spună ceva. E suficient să îi vezi, să îi „simţi” sclipirea din ochi şi ştii – e unul dintre „aceia”. La început i-am judecat. Acum îi admir şi chiar îi invidiez. Pentru că am ajuns la concluzia că ei sunt singurii dintre noi care chiar trăiesc cu adevărat întrucât nu au angoasele minţilor analitice şi logice. În timp ce unii analizează viaţa, ei o trăiesc. Adică fac singurul lucru pe care un om în viaţă este menit să îl facă! Căci a fi în viaţă nu înseamnă a trăi. Existenţa vieţii este doar o premisă, un element necesar, dar nu şi suficient, pentru a trăi. Iar a nu îţi trăi viaţa pe care o ai este cel mai cumplit lucru pe care îl poate face un om, cea mai îngrozitoare crimă pe care o poate comite – cu atât mai mult cu cât este la adresa sa, echivalând cu o sinucidere – şi cel mai mare păcat la adresa lui Dumnezeu – căci El nu ne-a dat viaţa ca sa ne batem joc de ea, ci să o trăim, căci numai aşa ne putem împlini menirea pe acest pământ. Spectatorii aceştia pasivi ai vieţii sunt nişte morţi în viaţă, un soi aparte de strigoi, posesori ai unui trup neînsufleţit, morţi sufleteşte cu mult înainte de sorocul fizic.

Dacă, însă, eşti bătrân şi te îmbolnăveşti şi mori, cel puţin e în legea firii să fie aşa. Şi poţi presupune automat că, fiind bătrân, ai o viaţă în spate pe care, poate, ai şi trăit-o. Iar despărţirea de viaţa asta nu ar mai fi aşa de grea.

Unii ar spune că e laşitate. Sau depresie. Sau nebunie.

Dar eu consider că totul e doar o problemă de punct de vedere. Depinde din ce punct de vedere priveşti problema.

Hai să presupunem că o persoană în „floare vârstei” se îmbolnăveşte foarte grav şi însăşi viaţa îi este pusă în pericol. Şi se luptă pentru propria supravieţuire. Şi suferă. Şi întâmpină obstacole de care se temea cel mai mult, fobiile ei. Şi se opinteşte şi trece peste tot numai să fie în viaţă şi să trăiască. Şi nu are nicio certitudine pământeană, doar speranţa şi credinţa în Dumnezeu. Şi, cel mai grav, există şanse mari ca, dacă ia viaţa de la capăt, problema să apară din nou, să se îmbolnăvească iar.

Cum credeţi că va reacţiona o astfel de persoană? Credeţi că va arde de nerăbdare să fie iar bebeluş ca, probabil, la un moment dat al vieţii ei, să treacă din nou prin tragedia pe care o ştie deja mult prea bine? Nu ar fi o dovadă de inconştienţă să vrea să fie iar copilaş? Sau, dimpotrivă, o dovadă de mare curaj în condiţiile în care cunoaşte riscurile şi şi le asumă. Ori s-ar putea îmbolnăvi tocmai din cauza grijii de a nu se îmbolnăvi cumva, chiar înainte de vârsta pe care o avea când s-a îmbolnăvit „prima dată”.

Aşadar, dacă mă întrebaţi pe mine, e doar o problemă de punct de vedere…

Poate că e doar diferenţa dintre cei care încearcă, cei pentru care speranţa şi aventura sunt totul – şi vor alege să fie tineri-tinerei – şi cei care preferă lucrurile certe, „apele liniştite”, nu pe cele învolburate, şi vor alege senectutea – căci atunci va fi fost sigur că măcar au fost în viaţă, poate au şi trăit, iar, dacă se sting – şi se vor stinge la un moment dat, căci toţi o facem – despărţirea de lumea asta va fi mai uşoară şi fără (prea multe) regrete.

Dacă vi s-ar da posibilitatea să hotărâţi singuri, acum, ce vârstă vreţi să aveţi, ce-aţi alege?

Încă ceva.

Se zice că trebuie să ştii cum e moartea, să ajungi să o „guşti”, pentru a preţui viaţa la adevărata ei valoare şi a vrea cu tot sufletul să trăieşti. Oamenii au tendinţa de a lua viaţa „de bună”, ca pe ceva ce li se cuvine, iar concepţia asta îi face pe cei mai mulţi ca, într-o măsură mai mare sau mai mică, mai rar sau mai des, să îşi bată joc de acest dar minunat pe care îl au. Căci nu poţi vorbi nici de „calitatea vieţii”, nici de „realizări profesionale”, nici de alte lucruri pe care se pune un aşa mare accent în zilele noastre şi, de fapt, nu poţi vorbi de nimic atâta timp cât viaţa ca atare nu există. Doar în momentul în care conştientizăm că am putea muri ajungem să vrem cu adevărat, din toată fiinţa noastră, să trăim. Şi, odată cu revelaţia realităţii morţii, ajungem adesea la concluzia că timpul petrecut până atunci nu reprezintă viaţă, ci vieţuire. Ne dăm seama că multe din lucrurile care mai înainte vreme reprezentau „un capăt de ţară” nu sunt altceva decât prostii, lucruri lipsite de importanţă, superficiale şi triviale. Unii realizează şi faptul că nu sunt singuri, că Dumnezeu e mereu alături de ei şi că, fără El, nimic nu se poate, iar viaţa nu e viaţă fără Dumnezeu. Eu fac parte din această categorie. Şi nu mi-e ruşine să o spun. Zic că nu mi-e ruşine căci, în lumea noastră ultramodernă, de oameni găunoşi, grăbiţi, superficiali şi răi (cum am fost şi eu înainte), gata să judece oricând, orice şi pe oricine, e ruşinos să crezi în Dumnezeu. Eşti privit cu neîncredere, „pus la zid”, un primitiv plin de naivitate, ba chiar nebun. Sau unul care vrea să facă paradă cu aşa ceva, că acu’ e trendu’ să „crezi”. Orice în afară de adevăratul motiv: credinţa reală în Dumnezeu.

Puterea lui Dumnezeu - Minunile Maicii Domnului si ale Sfantului Nectarie

În preajma Crăciunului 2007

În noaptea aceea am citit pentru prima dată Paraclisul Sfântului Nectarie. L-am citit pe tot. Era o lumină blândă, difuză, cum îmi plăcea mie. O senzaţie de bine, de linişte şi pace mă cuprinsese. Am adormit. Liniştită şi încrezătoare că va fi bine. Prima dată după multe zile de chin. Şi am văzut cum, lângă patul meu, au venit Sfântul Nectarie şi Sfânta Fecioară Maria. Sfântul Nectarie a întins o mână peste ganglionul meu. Am simţit cum îl ia cu mâna, la propriu, cum se dezumflă. M-am trezit brusc şi, instinctiv, am dus mâna la gât unde era „salba” de ganglioni „giganţi”. Cutremurată, temătoare, neîncrezătoare, pe de o parte, plină de speranţă, pe de alta. Aproape nu mi-a venit să cred. Ganglionii se dezumflaseră! În special „liderul”, primul care ieşise, un mare ganglion supraclavicular stâng. Nu mi-a venit să cred. Nu îmi permiteam să mă bucur până nu eram sigură că, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. Iar asta însemna să mă conving „cu ochii mei”. Aşa că am dat fuga-fuguţa în baie şi m-am uitat în oglindă. Nu era un vis! Era realitate! Ganglionii chiar se dezumflaseră. Nu total, dar se mai dezumflaseră, ei, care, până atunci, nu ştiau decât să se umfle în neştire. Era 2 noaptea. Am strigat de bucurie, nu foarte tare, este adevărat, căci conştientizam totuşi cât este ora. Îmi venea să mă duc şi să îi trezesc pe părinţii mei pentru a le da vestea cea mare şi bună. Nu am făcut-o, deşi nu mai aveam stare, aşa de bucuroasă eram, şi cu greu m-am abţinut. Nu am făcut-o, pentru că îi trezisem în fiecare din nopţile trecute cu veşti care de care mai proaste şi mi-am zis că au şi ei dreptul la o noapte liniştită de somn. Dar de abia aşteptam dimineaţa. Am dat fuga la ei, le-am arătat ganglionii dezumflaţi şi le-am spus ce mi se întâmplase. S-au bucurat foarte mult, alături de mine. Atunci am ştiut că Dumnezeu era alături de mine şi mă ocrotea, prin mâna blândului şi bunului Sfânt Nectarie şi a Preacuratei Fecioare Maria. Nu îmi venea să cred că mi se întâmplă mie asta. Nu îmi venea să cred că merit.